Fiecare profil de Facebook ar trebui vină cu următorul avertisment: “Majoritatea imaginilor, statusurilor, check-in-urilor şi prieteniilor sunt ficţiune şi trebuie tratate ca atare. Orice asemănare cu viaţa reală este pur întâmplătoare.”

Asemenea filmelor inspirate din poveşti adevărate, Facebook în sine este o carte autobiografică. Una cu capitole fără număr şi autori de ocazie, pe care nu o putem termina vreodată de citit. Milioane de poveşti de viaţă concurează zilnic pentru un Premiu Pulitzer virtual, acordat celui careşi documentează viaţa cu cele mai inspirate fotografii, gânduri, note muzicale, convingeri politice, realizări, intereseşi prietenii.

În această competiţie fiecare are ocazia de a fi jurizat şi juriu totodată, pentru în timp ce scriem următorul capitol din propria poveste avem posibilitatea de a răsfoi viaţa celor din jur, acordându-le calificative pentru ceea ce aleg să ne arate. Astfel, fiecare dintre noi este încadrat într-o ierarhie a meritocraţiei virtuale, în care sistemul de notare ţine cont de numărul de prieteni, followeri, câte like-uri a primit ultima postare sau câte comentarii reuşeşti strângi, toate acestea având răsplată o vizibilitate online din ce în ce mai mare. Astfel apare dilema click-ului, sau mai exact uşurinţa cu care suntem dispuşi hrănim ego-ul celor din jur. Câte like-uri oferim în fiecare zi, câte lucruri împărtăşim cu lista noastră de prieteni şi cât de uşor ne spunem părerea a devenit încă o decizie pe lista zilnică de bifat, încă un indicator al propriei imagini în ochii celorlalţi. Like-ul a devenit o moneda de schimb inepuizabilă, însă foarte valoroasă.

 

Ştim însă ceea ce vedem pe Facebook este rareori o reflexie fidelă a realităţii. Facebookul recrează curtea şcolii pentru oamenii maricât de mari, depinde de talentul fiecăruia de a se vinde. Un fel de club de lectură în care oamenii se adună pentru a citi presa de scandal.

Aşadar, dacă oamenii îşi folosesc toată imaginaţia pentru a-şi creiona o viaţă interesantă în online – pentru a o crea şi în offline necesită ceva mai mult efort, cât de calculaţi ar trebui fim noi ceilalţi în a-i încuraja facă asta?

Ne-am obişnuit privim realizările oamenilor aşa cum privim calupurile publicitare neconvingătoare, aşteptând ajungem la finalul lor. Ne-am plafonat virtual într-asemenea măsură încât, atunci când vedem un status despre o despărţire, pierdere sau eşec professional, ne considerăm deranjaţi de indecenta autorului, pentru ni se pare un gest prea intim pentru a fi împărtăşit în public. Însă nu ne întrebăm dacă este la fel de indecent ne afişăm fericirea în acelaşi fel.

 

Şi asta pentru ştim adevărurile nu-şi prea au locul pe Facebook. Pentru ştim fericirea autentică este modestă. Ştim toate like-urile din lume nu o ne facă mai fericiţi decât prezenţa celui cu care apărem în poze, însă totuşi alegem irosim timpul cu persoana de lângă noi dând refresh sau aruncând un ochi către telefon in speranta unei notificări. Nu ne gândim ne putem trăi fericirea la timpul prezent, fără a simţi nevoia de a o flutura în faţa tuturor cunoscuţilor. Poate am risca ratăm perfecţiuneaîn viaţa virtuală însă am primi la schimb certitudinea în viaţa reală ne împărţim fericirea cu cine trebuie, fără a o compara cu a celor din jur. Şi oricum, de câte confirmări este nevoie pentru a dormi liniştit, ştiind sigur eşti fericit?

 

Imagineazăţi cum într-o dimineaţă, pe vremea când Facebook era la stadiul de idée într-un cămin al Harvadrului, teai fi apucat le telefonezi tuturor foştilor ca le spui ce dimineaţă grozavă ai avut şi cu cine. Cum ar suna: “Bună, ştiu nu ne-am mai auzit de anul trecut de când mi-am făcut bagajele şi m-am mutat din viaţa ta, însă voiam îţi spun “Breakfast în bed is best served în good company – feeling loved with X.” sau Sunt cel mai fericit părinte. Uite o poză cu primul moştenitor!” – ăla pe care ţi-l doreai chiar tu acum un an iar eu îţi spuneam toate vin la timpul lor. Ar fi o dovadă de fericire sau de trufie?

 

Trufia este unul dintre cele şapte păcate capitale şi este totodată esenţa uneia dintre cele mai de success companii ale secolului douăzeci şi unu. Câte companii ar da faliment dacă mâine ne-am trezi mulţumiţi de propria imagine din oglindă? Nu putea le număr, însă ştiu sigur câte afaceri ar da faliment dacă mâine ne-am trezi mulţumiţi de propria viaţă. Fără a mai avea nevoie fie şi alţiimulţumiţi de ea.

Leave a Reply